Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Spectrele disperării

        de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Romanul de debut al scriitoarei Karina Sainz Borgo, La Caracas va fi mereu noapte, este o surprinzătoare imagine sincretică a unui coşmar distopic în Venezuela, o reconstituire a unei perioade din colapsul venezuelean. Jurnalista născută în Caracas va radiografia această lume ajunsă în pragul disperării cu obiectivitatea reporterului specializat în transmisiuni din zonele de conflict: aceeaşi distanţare de impactul emoţional produs de ororile războiului şi aceeaşi trăire acutizată a clipei care semnifică viaţa la pragul cu moartea violentă.

Adelaida Falcon este martora unei istorii pe care şi-o asumă până la pierderea identităţii. Scriitoarea Karina Sainz Borgo are un puternic simţ al tragismului pornind de la o imagine în sine tragică: „Familia noastră eram mama şi cu mine. Arborele nostru genealogic începea şi se sfârşea cu noi. Împreună alcătuiam un junco, un fel de plantă de Aloe vera care putea creşte oriunde” (p. 15). Această putere de adaptare la orice climat, inclusiv emoţional, va transforma protagonista într-un personaj care trece dintr-un spectru în altul cu această încărcătură senzorială tragică. Atmosfera este sumbră, primele 50 de pagini descriu retrospectiv calvarul mamei, de la înmormântare spre perioada copilăriei Adelaidei, totdeauna împreună, numai ele două.

Karina Sainz Borgo scrie un roman despre o lume care se dezintegrează în cadrele unor valori care devin cu semn schimbat. „Fiinţe care supravieţuiesc şi se perpetuează locuind în moartea altora” (p. 30). Despărţirea de mormântul mamei îi deschide un orizont sumbru: „Şi-atunci am mai murit o dată. Niciodată n-am putut reînvia din morţile astea succesive care s-au aglomerat în biografia mea în acea după-amiază. În ziua aceea am devenit singura mea familie”. Adelaide este un summum de existenţe care au sfârşit tragic, este chintesenţa dramatismului unei lumi care trăieşte cu spectrul morţii. În jurul eroinei se derulează secvenţe din filmele cu terorişti, armate care sub pretextul câştigării puterii politice prin forţă ucid fără discernământ. Pare o voluptate a grotescului, a actelor sângeroase, a comiterii unor crime care şochează prin imaginile care rămân impregnate pe caldarâm, dar şi în memoria colectivităţii. Aceste acte susţin o atmosferă terifiantă, pe care autoarea o descrie în detaliu, creând un univers de fantasme macabre. Rămasă singură, îşi va aminti de experienţele jurnalistice în zona de conflict, de iubirea cu un coleg de redacţie, de executarea acestuia pentru că a publicat un reportaj despre implicarea guvernului în aceste acte sălbatice. Moartea lui este o moarte simbolică, pe care Adelaida şi-o va asuma şi va trăi parte din existenţa sa în acest spectru funebru.

Karina Sainz Borgo inoculează sentimentul singurătăţii care devine definitoriu pentru fiecare episod al naraţiunii: „Nimeni n-avea să îmi poarte de grijă şi nici eu n-aveam cui să mai port de grijă. Nimeni nu mai era în siguranţă la el acas㔠(p. 55).

Rămasă singură într-o lume a terorii, va recurge la gesturi extreme pentru a ocupa un spaţiu în clandestinitate şi a-şi salva astfel viaţa. Va decide să îşi asume o altă identitate şi să plece în Spania pentru a se „reinventa”. Privirea în oglinda care oferă noua sa imagine este de nerecunoscut. Este o altă persoană, nu numai ca nume. Identificarea nu este posibilă, este însă în acord perfect cu abilitatea sa de a se adapta la un alt mod de viaţă, la un alt destin, precum floarea jungo. Hainele de acum sunt prea mari, negre, un semn al funebrului pe care îl poartă în AND-ul său.

Spectrele disperării sunt delimitate ca nişte cercuri concentrice aflate într-o mişcare browniană: spectrul celei care a fost, 32 de ani, un amestec de amintiri frumoase cu mama sa şi experienţe terifiante în Venezuela; spectrul profilurilor celor pe care i-a cunoscut şi care au suferit în închisori subterane, în zone de conflict, în claustrare în case spre a nu fi executaţi de Fiii Revoluţiei; spectrul răniţilor, decapitaţilor, batjocoriţi cu gesturi inimaginabile; spectrul imaginilor pe care şi le-a creat după lecturarea reportajelor de război, Adelaida având sarcina editorială de a stiliza scriitura acestor corespondenţe de război. Toate reprezintă imaginea-sinteză, spectrul morbid al unui popor la un moment dat istoric.

Karina Sainz Borgo conturează metaforic, dar şi cu un realism ce tinde spre naturalism, cronica unei perioade de agonie, acest coşmar distopic. Nu este Maşina timpului a lui G. H. Wells, nici 1984 de G. Orwell, este realitatea imediată a capitalei Caracas într-o perioadă de dictatură. Lumea negativă nu este imaginată, este cronica terifiantă a unui timp nefast. Scriitoarea are abilităţile jurnalistice de captare a atenţiei lectorului, are şi stil metaforic („să plouă cu morţi. Aşa metaforic” – meditează trist protagonista).

Scriitoarea propune în acest roman două experienţe: cea a asumării unei alte identităţi, cu tot cortegiul de fantasme ale trecutului personal, şi o filosofie a lui „dincolo”. Dincolo înseamnă nu numai spaţiu, ci şi timp, şi această simbioză a celor două coordonate conduce la neuitarea trecutului. „Dincolo înseamnă trecutul. Un loc din care părea că putuseră pleca doar cu condiţia de a nu-i rosti vreodată numele. Un cuvânt care pulsa ca ciotul unui braţ amputat” (p. 80). Iar „Aurora Peralta (persoana căreia Adelaida îi va lua identitatea, n.n.) suferea de blestemul acelora care se nasc prea devreme într-un loc şi ajung prea târziu în alt loc” (p. 141).

Romanul redă specificul Venezuelei, cu elemente de gastronomie tradiţională, cu folclor şi cântece de dată recentă, cu un leitmotiv care este un „fir roşu”: tu tumba la casa (în spaniolă înseamnă: mormântul tău, casa). Dar reverberaţia cu multiple semnificaţii este cantos del pilón, „un fel de rugăciune din sudoare şi lovituri, o melodie care acompaniază măcinarea brută şi gustoasă realizată de piloneras – femeile care măcinau porumbul zdrobindu-l cu un par într-o piuă mare de lemn, făcută dintr-un singur trunchi”. În timp ce măcinau porumbul cântau, iar aceste cântece păreau a confirma un adevăr: „tragedia era un dat, la fel ca soarele sau ca pomii doldora de fructe dulci şi grele. Despre toate astea se vorbea în acele cantos del pilón, despre nefericirile şi poveştile unor femei inculte care îşi zdrobeau necazurile într-o piuă de lemn şi de la care se transmiseseră, peste timp, versurile cântecelor lor, care-mi treceau prin minte în timp ce străbăteam La Encrucijada” (p. 148). Cantos del pilón erau o muzică a femeilor compusă din tăcerile lor tărăgănate de mame şi văduve, care nu se aşteptau la nimic pentru că nu aveau nimic, „femei care ungeau arepas cu lichiorul dulce de anason al tristeţilor lor” (p. 150).

„Dincolo” semnifică timp şi spaţiu, o delimitare care uneşte trecutul cu viitorul, acesta din urmă preluând acumulările emoţionale ale apartenenţei la un loc şi la un timp. „O singură literă desparte, în limba mea maternă, partir de parir (a pleca, a naşte)”.

„La Caracas va fi mereu noapte”, aceasta este propoziţia definitorie pentru atmosfera romanului – cronică a unei perioade de agonie, este noaptea trăirilor ce nu pot fi uitate, este locul unde funerarul devine definitoriu pentru un „dincolo” al tristeţii.

Romanul de debut al scriitoarei Karina Sainz Borgo este o provocare la lectură, iar imaginea protagonistei, care sub povara tristeţii şi a calvarului unei capitale sub teroare îşi caută cărţile cu care a crescut şi care îi oferiseră un alt „dincolo”, aminteşte de o secvenţă emblematică despre cum se citeşte „între două lumi”. Sfântul Benedict, scriind într-o vreme când cărţile erau rare şi scumpe, le porunceşte călugărilor săi să ţină cărţile pe care le citesc „în mâna stângă, învelite în mâneca rasei, aşezaţi în genunchi: dreapta să le fie dezvelită şi cu aceasta să prindă şi să întoarcă paginile” (Traditio Generalis Capituli of the English Benedictines, Philadelphia, 1866). Tot astfel stă şi Adelaida, jurnalista, intelectuala, sub zgomotul infernal al mitralierelor, ghemuită şi salvând câteva din cărţile fundamentale ale unei copilării însingurate, dar nu tragice. Acest crescendo din tristeţe spre tragism şi apoi pierderea identităţii şi asumarea alteia care nu corespunde profilului înseamnă pierderea echilibrului şi a puterii acelei plante, jungo, rămânând efortul de a se echilibra într-o lume în care „dincolo” nu mai însemnă decât „mereu noapte”.

La Caracas va fi mereu noapte nu este numai un roman de debut fulminant, este şi o impresionantă perspectivă literară asupra Venezuelei. În această mişcare browniană a scrierilor utopice şi distopice, Karina Sainz Borgo se plasează ferm în istoria literaturii venezuelene.

© 2007 Revista Ramuri